MĂȘTILE ȘI …VIAȚA…

0

SINCERITATEA UNEI MĂȘTI

Vi s-a întâmplat vreodată să vorbiți cu un om și să aveți impresia că vorbiți cu o mască? Nu ați privit cu mirare momentul când masca v-a zâmbit? Dacă ați trăit astfel de clipe a fost pentru că acea persoană nu era sinceră, ci interpreta un rol social. Celebrul motiv al lumii ca teatru (care l-a preocupat atât de mult pe Eminescu) nu este depășit istoric, ci doar s-a mutat de pe scenă, unde culegea aplauze, în viața de zi cu zi.

Astfel de oameni nu au neapărat ceva împotriva dumneavoastră, ci pur și simplu, ca urmare a unui lung șir de experiențe nefericite și neînțelese corect, au înlocuit iubirea cu teama. Din acest motiv și-au acoperit chipul cu o mască, efect al unei reacții de prevedere, de autoapărare. O încercare de a reface echilibrul social.

Dar asta nu e totul, ci doar o interpretare rapidă, simplificatoare. Pentru că simbolul măștii nu este în realitate chiar atât de simplu. Iată ce ne povestește Giovanni Papini, în Gog: „Am cumpărat ieri trei măști japoneze, antice, autentice. Îndată le-am agățat pe peretele camerei mele și nu mă mai satur privindu-le.

Omul e mai artist decât natura. (…) Cum se face că omul își acoperă toate pârțile corpului, până și mâinile, cu mânuși și lasă goală partea cea mai importantă: fața?”. De ce e masca atât de importantă? Papini explică: „Anticii și primitivii, în multe cazuri mai inteligenți decât noi, întrebuințau și întrebuințează și acum măștile în actele cele mai grave și mai frumoase ale vieții lor. Cei dintâi romani, cum fac și astăzi sălbaticii, își puneau măștile în război, când atacau pe dușmani. Vrăjitorii și preoții aveau măști de ceremonie, pentru descântece și rituri. Actorii greci și latini nu jucau niciodată fără mască. În Evul Mediu, membrii unei asociații aveau obrazul acoperit cu o glugă, cu două găuri pentru ochi. Și-mi vine în minte Profetul Voalat din Khorasan… Consiliul celor zece din Veneția, Masca de Fier… Război, artă, religie, justiție: nu se făcea nimic important fără mască.”

Acesta ar fi rolul „oficial”. Dar există și unul ascuns, când vine vorba de măștile nevăzute, mobile. Masca devine periculoasă pentru că își creează în timp propria ei realitate (ca portal spre o altă lume) pe care purtătorul se dovedește incapabil să o gestioneze. În această situație, omul este înghițit de mască. Astfel este exclusă posibilitatea fățărniciei (meșteșugul de a-ți acoperi fața cu o altă față) pentru că dualitatea ființei este dizolvată în realitatea măștii. Ca în orice dependență, ca în orice viciu, omul se consideră stăpânul măștii lui. Dar rolurile se inversează, masca își arogă drepturi supreme, până ce persoana sucombă îndărătul cortinei și nimeni nu o mai poate resuscita. În primul rând, pentru că nimeni nu își dă seama că a murit. Memoria se șterge, adevărurile sunt estompate treptat până la confuzie totală și până la întunecare.

Așadar, în timp, lucrurile s-au complicat și mai mult. Rolul măștii, mereu oscilant între revelare și ascundere, s-a eschivat el însuși din fața unei interpretări obiective, s-a acoperit de confuzie. Obișnuiți din vechime ca omul să se identifice cu masca lui, ceea ce asigura un anumit tip de confort, nimeni nu acceptă cu bucurie ideea că identificarea poate fi pierdută.
A avea chip înseamnă a-ți recunoaște apartenența divină. A-l acoperi înseamnă a te dezice de această apartenență, a încerca o aventură pe cont propriu.

 

Ne naștem toți egali în fața sorții
Dar, parcă, unii mai egali devin;
Până la urmă, doar sărutul morții,
Egali ne face, într-un târziu – deplin.

De măști e plină lumea, peste poate,
Oricât ne-am strădui să fim firești…
E cam riscat ca fața să te arate
Cu adevărat, cum simți și ce gândești.

Share.

About Author

„Există o categorie specială de surzi: aceia care nu vor să audă decât ce spun ei.”

Leave a Reply

Powered by themekiller.com