SÂNZIENELE, cea mai mare și mai spectaculoasă sărbătoare păgână

0

Conform tradiției, în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ, cânta și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor.

 

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune. Dar ele pot deveni și forte dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindină, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac. În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlneau practici și obiceiuri de divinație, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie. În dimineața de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, oamenii strângeau buchete de Sânziene pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor.

 

Se consideră că omul va trăi mult în cazul în care coronița rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, atunci când coronița aluneca spre marginea acoperișului sau cădea de pe acoperiș (pentru tradițiile populare despre Sânziana – Sânziene, vezi: Prof.dr.Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2001, p.170-172).

În tradiția populară, Sânzienele sunt și niște făpturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, făpturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefăcătoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Măiestrele sau Vântoasele, care de regulă sunt zâne rele [Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiții, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza inconsecvenței folclorului; totuși, forma mitologică preferată este a unor fecioare zănatice, cu mare forță de seducție și cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor, Naiadelor, Dryadelor, întrucâtva și a Sirenelor.

 

Se sugerează ca ar fi posibil ca în trecut să fi fost preotesele unei zeități dacice. Ielele se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, în hore, în locuri retrase (poieni, silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansând goale, mai rar cu veștmânt de zale, sau înfășurate în văluri transparente și cu clopoței la picioare; fostul lor ring de dans rămâne ars ca de foc. Uneori doar cu trup aparent, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei vesele. Locuiesc în cete, în aer, pe stânci singuratice sau în munți, prin păduri sau anumiți copaci ca paltinul și nucul (preferați și pentru horele lor), rareori la răspântii].

În credință populară, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, niște adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate, populația din munți să se fi întâlnit la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui. Megaliții din Munții Călimani pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii în acest sens.

Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există și o zână bună: Iana Sânziana. Zână din mitologia românească, sora Soarelui, iubită de el, de care ea fuge, temându-se de săvârșirea incestului. Iana Sânziana locuiește „în prundul mării” (sau în „ostrovul mării”), La Mânăstirea Albă (identificată ipotetic cu un templu apolinic din insula pontică Leuke – Insula Șerpilor din Marea Neagră), zidită pentru ea, ca dar de nuntă, de Sfântul Soare, care a căutat-o îndelungat prin lună și prin stele. În altă variantă, într-o epocă arhaică, Soarele era un împărat terestru cu capul de aur, iar sora sa – o fată cu cap de argint; nunta plănuită e împiedicată de răpirea fetei (într-o variantă de Dumnezeu – dar cu alură de zeu păgân) și metamorfozarea ei în Lună, apoi situarea ei într-o poziție de unde Soarele n-o mai poate zări.

Prin consonanță onomastică, Iana Sânziana e uneori confundată cu Ileana Cosânzeana, însă ambele zâne sunt structural diferite. 

Ceea ce se impune să precizăm înainte de toate este că termenul în discuție denumește obiceiul, sărbătoarea populară (24 iunie), floarea Galium verum (care își are rosturile ei în cadrul sărbătorii și obiceiului de Drăgaică, precum și în practica medicală populară), „târgul”, „iarmarocul” ce avea loc, anual, la 24 iunie, și protagonista principală a obiceiului (Drăgaică). Acestea, cărora li se adaugă rosturile profunde ale sărbătorii, sunt de natură să sugereze o idee clară despre îndelungata tradiție și despre însemnătatea ce a avut-o obiceiul însuși în folclorul românesc. Polisemantismul termenului și pătrunderea lui în expresiile populare („a umbla drăgaică”, „își joacă drăgaică” ş.a.) indică fără îndoială marea lui vechime în limba noastră.

1 2
Share.

About Author

„Există o categorie specială de surzi: aceia care nu vor să audă decât ce spun ei.”

Leave a Reply

Powered by themekiller.com