„Doar durerea ne-o sporește Roata cerului, înaltul.
N-a sădit aici pe unul, până nu l-a smuls pe altul.
Cei ce n-au venit pe lume, mai devreme de-ar cunoaște
Câte îndurăm în viață – nu, nicicând nu s-ar mai naște!”
„Ieri, într-un bazar văzut-am un olar, cum fără milă,
sub picioare groase-n pulpe frământa un boț-de-argilă,
dar argila de sub talpă-i zise-n tainic grai, umilă”
„Om am fost ca tine, frate! Frățioare, mai cu milă!”
„Multă vreme, la un dascăl fost-am în copilărie,
Multă vreme, -nvățătură am cules, cu bucurie.
Ascultați acum sfârșitul basmului vieții mele:
m-am ivit din colb și vântul spulberatu-m-a sub stele”.
„Niciodată despre dusul Ieri să nu-ți aduci aminte,
Iar de ziua care vine nu te plânge dinainte.
Nu te bizui pe Mâine, nici pe Ieri, și-ntoarce-ți fața
Către Astăzi, și petrece, să nu-ți pierzi zadarnic viața!
”- Doar o pâine și veșminte cere-i lumii să te-audă,
Dar e bine să le capeți prin sudoare și prin trudă.
Restul – chiar și pe degeaba, n-ar merit” Ia aminte:
Viața scumpă nu ți-o vinde pe nimic, de mai-nainte!”
„Și acei bătrâni ca vremea și acei năvalnici tineri
Buzna dau să-și împlinească doruri fără de rețineri.
Lumea veche n-o rămâne-a nimănui și, la răscruce,
Mulți s-au dus și noi ne ducem și-alții vin și se vor duce”.
„Omul, doar la două zile, de mănâncă-o pâine goală
Și mai bea și-o-nghițitură de-apă rece dintr-o oală,
De ce-i slugă la porunca unor mai netrebnici semeni,
Și de ce slujește semeni, care sunt cu sine-asemeni…?”
„Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, de mult am deslușit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
N-ai dezlegat niciuna din marile întrebări”.
În fața marilor mistere ale vieții Khayyam își declină capacitatea de a înțelege. Chiar dacă a aflat răspunsul multor întrebări, savantul-poet descoperă că înaintea sa se ridică altele, la fel de importante, care așteaptă să fie deslușite. Sau, cum a spus Lucian Blaga, la secole distanță, „tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei”.
Khayyam a încercat să înțeleagă lumea și rostul omului prin știință sau religie și s-a confesat în poezie. Poate că „suprema înțelepciune” constă nu într-o atitudine arogantă generată de mulțumirea că a înțeles câteva dintre tainele universului, ci din acceptarea smerită a faptului că sunt încă multe lucruri de descoperit.
„Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul”
„Dincolo de pământ și infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Și-un glas solemn atunci s-a auzit:
Și Cerul și Infernul sunt în tine”.
Eterna pendulare între cerul și infernul din interiorul său îl determină pe poet să adopte o filozofie hedonistă, bazată pe trăirea intensă a plăcerilor vieții.
Inima „îmbătată de iubire”, carafa plină cu vin și „aurul lunii în pragul serii” sunt o consolare și dau sens existenței finite a omului, în viziunea lui Khayyam.
Trăirea clipei, a momentului prezent pare să fie atitudinea pe care o opune poetul-filozof în fața singurei certitudini a existenței – aceea că viața este finită și înțelesul ei de nepătruns.
„Am venit, de unde? Unde duce drumul?/ Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l” scrie acesta. Viziunea pesimistă asupra lumii a lui Khayyam a fost adesea observată. Existența omului și lumea însăși par minuscule raportate la universul infinit:
„Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toată știința noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre și floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existența – vis”.
Și dacă răspunsurile nu se găsesc întotdeauna într-o carafă cu vin, acesta, cel puțin, oferă o consolare prin plăcerea trăită în momentul prezent, singurul perceput ca real. Este o atitudine pe care poetul persan și-a asumat-o cu tărie:
„Mă dojeniți ca veșnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceți. Și ce dacă-i așa?
Puteți orice să spuneți pe socoteala mea.
Îmi aparțin. Pricepeți? Și sunt ceea ce sunt!”