O, ce veste minunată!
Crăciunul este în creştinism un moment sfânt, care ne inundă sufletele cu bucuria naşterii lui Iisus Hristos. Evenimentul unic în istorie a transformat, de-a lungul timpului, manifestări şi tradiţii păgâne într-unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de semnificaţii duhovniceşti momente din timpul anului.
Naşterea lui Hristos este cea mai veche sărbătoare a creştinismului. Mărturie în acest sens stă „Jurnalul de călătorie“ al pelerinei Egeria, în care aflăm cum se ţinea această sărbătoare la Betleem şi Ierusalim în jurul anului 385. Iniţial, sărbătoarea bucuriei venirii pe pământ a Mântuitorului, Dumnezeu-Fiul, era unită cu sărbătoarea Botezului din râul Iordan, evenimentele fiind comemorate la 6 ianuarie, sub numele de Epifania Domnului. Mai târziu, la sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătorile au fost separate, Crăciunul fiind ţinut la 25 decembrie, pentru a şterge definitiv din memoria colectivă a creştinilor vechea sărbătoare păgână a Soarelui, ţinută la această dată.
Constituind una din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale bisericilor de rit bizantin, CRĂCIUNUL este o sărbătoare creștină celebrată anual la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian).
O mare parte a cercetătorilor români, din a căror listă îi cităm pe Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu ș.a., au apreciat că termenul românesc (Crăciun) provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem.
Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an. Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus [1].
Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu, Al.Rosetti, Al.Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu cunoaște nici acum) asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) – și nu numai – au derivat numele sărbătorii (franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity).
Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (B.P.Hasdeu) și Christi ieiunium. Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă).
Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea sărbătorii păgâne a slavilor pentru solstițiul de iarnă și anume Korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă).
În limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Conform Lexiconului de la Buda termenul a fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și românescul Crăciun.
Sorin Paliga susține că termenul Crăciun este un cuvânt de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe/crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.
În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din prespectiva bisericii. Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane. Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne [2], căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Isus. Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.