IUBIȚI MUNTELE

„Liniștea profundă a locurilor situate pe înălțimi – scria Victor Hugo – se compune din murmurul vântului, razele soarelui și frumusețea peisajului”

Marea invită şi la îndrăzneală, dar foarte mult la reverie şi vis. Muntele, dimpotrivă, la cugetare şi faptă (a spus-o un estetician român, Tudor Vianu, şi o confirmă veacurile şi istoria culturii). Astăzi, muntele şi marea, dincolo de semnificaţiile lor istorice şi estetice, rămân două mari şi veşnice ispite ale omului modern. Marea este minunată, neîntrecută, dar e numai poezia şi vacanţa unui singur anotimp. Muntele, în schimb, este poezia şi vacanţa tuturor anotimpurilor: primăvara – întoarcerea la viaţă, vara – împărăţia lui Verde împărat, toamna – aur şi argint, iarna – simfonie în alb. Marea înseamnă ţărm şi apă, nisip şi valuri, trupul gol şi bucuria regăsirii lui în adâncuri, deci totala contopire cu lumea din care am pornit cândva, cu milioane de ani în urmă. Muntele e vasta şi necontenit noua lume de privelişti, natura în soare, ceaţă şi furtună, omul în luptă cu înălţimile şi cu el însuşi.
Oameni, iubiţi muntele !…De pe înălţimi, frumuseţile naturii şi înţelesurile vieţii sunt altele. Mergeţi spre munte ca spre o bucurie necunoscută, dar dorită. Nu e nevoie să asaltaţi fisurile albastre şi piscurile inaccesibile. E de-ajuns să priviţi saltul curajos al caprelor negre şi zborul înalt al vulturilor. Mâine, sufletul vostru le va semăna. Atunci muntele va fi pătruns în voi, ca seva în copaci primăvara. Şi veţi putea, peste ani, spune fericiţi: noi am iubit muntele!