Sunt anxietate, nu te speria… Vin în sol de pace, desigur, de ce te sperii atât de mult înaintea prezenței mele?
Spun, știu că te simți oribil de fiecare dată când apar, că te disperi și vrei să mă trimiți să zbor, știu că dacă ai putea… m-ai ucide, mai ales pentru că tu crezi că eu sunt cea care vrea să te omoare sau să îți fac rău, dar crede-mă, dacă nu te-am ucis, nu o voi face.
Nu sunt aici ca să te rănesc, cu atât mai puțin să te fac să o iei razna, cred că deja ți-am demonstrat de fiecare dată când ajung la corpul tău, fac o relaxare și te sperii, dar la sfârșit de zi… nu te-am omorât, nu ai inebunit
Dacă aș putea, aș face-o, dar nu asta e ideea mea.
Adevărul este că apar și te fac să simți toate astea pentru că nu am reușit să găsesc o altă cale de a mă face să aud pentru tine, ai fost atât de ocupată încercând să ai succes, productivă și să demonstrezi altora că ești demnă de a fi iubită… că nu ai ascultat micile mele semne.
Îţi aminteşti acea dată când ți-am o durere de cap? Sau când ai avut insomnie mai mult de 2 de ore? Sau ce zici de acel moment în care fără nici un motiv evident ai început să plângi?
Ei bine, păiiii… toate aceste dăți am fost eu încercând să te fac să mă asculți, dar nu ai făcut-o, ai continuat cu ritmul vieții, ai urmat cu același mod de gândire… Atunci am încercat ceva mai puternic, am făcut să ți se zbată ochiul, să ți se înfunde urechile și să îți transpire mâinile… dar nici atunci nu ai vrut să mă asculți
Deși aici între noi fie vorba, amândouă știm că îmi simțeai prezența, de aceea atunci când erai liniștită… sau era timpul să fii doar cu tine însăți, în singurătate… începeai să devii nervoasă, ca și cum ceva te împiedica să fii liniștită.
Disperai, pentru că “n-ai înțeles” cu mintea ta rațională ceea ce se întâmplă, și desigur, cu mintea ta rațională nu reușeai să ma înțelegi.
Așa că… am renunţat şi m-am decis să-ţi scriu.
Și te felicit dacă citești ceea ce îți spun, pentru că înseamnă că ai deja curajul să mă asculți, și crede-mă, nimeni mai bun decât mine nu știe de marea ta abilitate de a mă evita și fugi, fugind departe de mine ca și cum aș fi monstrul din pădurea întunecată.
Că aceste dăți când mă eviți și îți distragi atenția stând cu orele în fața televizorului sau pe rețelele de socializare, trăind viața altor persoane pe care nici măcar nu le cunoști ca să nu te confrunți cu a ta, care nu îți place.
Sau cum ar fi, acele dăți în care cu vreo două pahare reușeai să-ți adormi nervii și grijile; și ce să mai zic despre celelalte substanțe care dincolo de a te adormi, te scapă de această realitate pe care nu vrei să o înfrunți.