Oglinda este un străvechi atribut al civilizației umane, apariția ei fiind un subiect controversat, neelucidat pe deplin nici astăzi.
Deși o serie de istorici susțin că oglinda a fost inventată de om încă din epoca bronzului, șlefuind suprafețe ale anumitor obiecte din bronz sau chiar din obsidian până ce-și intrevedea propria imagine, în realitate lucrurile nu stau tocmai așa.
Și asta pentru că natura este cea care a dăruit omului și celorlalte viețuitoare ale Pământului prima lor oglindă: oglinda apei.
Deși ne-am obișnuit să atribuim acestei expresii un sens mai mult poetic, oglinda apei a constituit prima suprafață netedă în care omul și-a studiat înfățișarea, căutand să-și potolească setea și mai apoi, mergând la pescuit sau la scăldat.
Ulterior, fragmentele de roci vulcanice verde închis sau negre, cu aspect sticlos, căpătat în urma răcirii rapide (conține un procent maximal de 3 % apă), cunoscute sub numele de obsidian și prezentând o concentrație mare de silicați, au atras atenția omului, care nu a ezitat să le transforme în unelte, podoabe și obiecte cu forme plate și lustruite cu multă migală, până la a reflecta propria imagine – motive pentru care obsidianul este supranumit și aurul negru al epocii de piatră.
Desigur, suntem departe de clasica oglindă a zilelor noastre, dar inventivitatea și creativitatea omului a făcut astfel încât, odată cu descoperirea altor materiale cu proprietăți reflectorizante, să se obțină oglinzi net superioare celor dintâi.
Se pare că în antichitate oglinzile erau la fel de populare ca și în zilele noastre.
La început oglinda, de formă ovală, era făurită din piatră, bronz sau argint cu suprafața foarte bine șlefuită, având un rol predominant ritualic (cultul oglinzii fiind cunoscut și de azteci și incași).
După unii specialiști primele oglinzi datează de aproximativ 6000 de ani, acestea fiind descoperite în Anatolia (Asia Mică), fiind realizate din obsidian. Conform unei noi ipoteze, formulate în 2006 de dr.Jay Enoch, oamenii din Anatolia au creat primele oglinzi cu două milenii mai devreme, acum 8000 de ani.
Potrivit altor izvoare istorice, oglinzi din cupru şlefuit au fost descoperite pe teritoriul Mesopotamiei, fiind datate de specialişti ca fiind utilizate în anii 4.000 înaintea erei noastre.
Obiecte similare au fost găsite şi pe teritoriul Egiptului, fiind datate în jurul anilor 3.000 a.Chr. În Egiptul antic, oglinzile își adjudecau și rolul de instrumente cu potențial magic – elemente de cult, prezente în ritualurile religioase și funerare și oferite în dar zeițelor Mut și Hathor, pentru a obține protecție sau favoruri speciale la trecerea în tărâmul morților.
Acest tip de oglinzi dar și din metale prețioase se pare că au fost produse și în China și India. Oglinzile din metale prețioase erau foarte greu de produs, motiv pentru care erau foarte scumpe și deținute doar de către cei mai bogați.
Oglinzile din bronz s-au folosit în mileniul al II-lea înaintea erei noastre. Aproximativ din aceeași perioadă datează oglinzile din piatră șlefuită realizate în America Centrală și de Sud.
Oglinzile din sticlă acoperită cu metal ar fi fost produse pentru prima dată în Liban în jurul primului secol al erei noastre. Acest lucru nu este suprinzător, din moment ce se crede că sticla a fost inventată tot în Liban.
Din păcate, nu se știe numele celui care a realizat pentru prima dată o astfel de oglindă.
Dintre multele tipuri de sticlă existente, sticla de geam este cea mai cunoscută. Acesta este fabricată din circa 75% dioxid de siliciu (SiO2), oxid de sodiu (Na2O) …
Sticla se obține prin topirea unui amestec format din nisip, sodă și calcar. Cel mai cunoscut tip de sticlă (precum și cel mai vechi) este „sticla de siliciu”, având la bază dioxidul de siliciu, constituentul primar al nisipului. Dintre multele tipuri de sticlă existente, sticla de geam este cea mai cunoscută. Acesta este fabricată din circa 75% dioxid de siliciu (SiO2), oxid de sodiu (Na2O) obținut in situ prin descompunerea carbonatului de sodiu (Na2CO3), oxid de calciu (CaO), precum și alți câțiva aditivi minori.
Sticla naturală, creată de lovitura trăsnetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.
Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic.
Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în multe alte domenii, au perfecționat spectaculos tehnologia inițială.
Tehnica pentru crearea oglinzilor brute prin acoperirea sticlei cu plumb topit a fost descoperită de romani. În culturile greco-romane și pe tot parcursul Evului Mediu european, oglinzile erau discuri ușor convexe din metale precum bronzul, argintul sau cositorul, care reflectau lumina de pe suprafața lor foarte bine lustruită.
În primul secol, autorul roman Plinius cel Bătrân face referire la prima înregistrare a oglinzilor de sticlă în opera sa „Istoria Naturală”, dar se pare că în acea perioada nu au intrat în uz general. Romanii foloseau oglinzile nu doar pentru a se admira, dar și pe post de amuletă magică.
Celții au adoptat oglinzile de mână de la romani iar până la sfârșitul Evului Mediu deveniseră destul de comune în toată Europa.
Cele mai vechi oglinzi erau cele de mână iar oglinzile suficient de mari pentru a reflecta întregul corp au apărut în jurul primului secol.
Chinezii au inceput sa confectioneze oglinzi pe bază de argint si mercur, aproximativ in secolul al V-lea.
În timpul Renașterii (secolele XIV-XVI), oglinzile erau realizate printr-o metodă de acoperire a sticlei cu un amalgam de cositor și argint.
Primele oglinzi din sticlă specială au fost obținute de către sticlarii din Insula Murano (sticla produsă aici este celebră și astăzi, prin rafinamentul ei) în cursul secolului al XII-lea.
În 1369, la Murano (Insula Murano este alcatuita, precum Venetia, din mai multe insulite, legate prin poduri; are suprafața de 0,93 km², fiind situată la 1,5-2 km de Veneția), demarează productia veritabilă de oglinzi spectaculoase, considerate obiecte de lux, din pricina procedeului complicat și costisitor care se afla la baza fabricării lor.
Ca parte a Republicii Venețiene Insula Murano se bucura de o anume autonomie internă. Nu doar că avea propriul cod de legi și propriul Sfat suprem, ci chiar și monedă proprie și un ambasador la Veneția.
Demn de observat este faptul că atunci când un om de rând izbutea să devină meșter sticlar era înnobilat și înscris în Cartea de aur a insulei. Meșterii sticlari din Murano erau considerați egalii celor mai nobile familii din Veneția. Pe de altă parte, ei erau urmăriți în permanență de poliția venețiană și supuși unei legi severe, care interzicea părăsirea insulei și mai ales a domeniilor venețiene.Această duritate îngrozitoare, care mergea până la întemnițare și asasini plătiți, avea o justificare serioasă: prețul unui vas de Murano era gigantic. Iar pierderea unui asemenea privilegiu economic însemna o lovitură foarte grea pentru Veneția, o țară în general lipsită de resurse interne. De-a lungul timpului și până în prezent, meșterii sticlari au păstrat cu sfințenie tainele tehnicilor speciale de fabricare a sticlei Murano. Tehnica fabricării prețioasei sticle va rămâne un mister!
Sticla de Murano se făcea după rețete secrete, la care se adăuga o măiestrie unică a prelucrării sticlei obținute.
Secretul celebrelor oglinzi venețiene își are originea în descoperirea cristalului – (sticla de plumb), o sticlă în care sodiul și calciul s-au înlocuit cu potasiu și plumb (6SiO2•PbO•K2O) și se caracterizează strălucire și transparență, prin proprietăți de refracție bune și densitate mare, încât Angelo Barovier, părintele acestei spectaculoase imitații a cristalului de rocă, l-a definit „inima din oglindă”.
Dupa apariția acestuia, în 1540, venețianul Vincenzo Redor, a reușit să perfecționeze procedura de aplatizare și șlefuire a plăcilor de sticlă, realizând primele oglinzi venețiene produse în serie, care s-au bucurat rapid de un succes uriaș.
Tehnica venețiană consta în aplicarea unei folii de staniu – cu ajutorul mercurului pe post de fixator – pe suprafața perfect șlefuită a unei plăci de cristal, obținându-se astfel oglinzi de o calitate ireproșabilă.
În secolul XVI-lea, Veneția a devenit centrul producției al acestor oglinzi. Chiar dacă existau mai multe centre în toată Europa unde se produceau oglinzi, acestea încă erau bunuri foarte scumpe și disponibile doar celor bogați.
Până în secolul al XVII-lea, la Veneția (capitala mondială a sticlei), secretul producerii oglinzilor a fost păstrat cu mare strictețe, divulgarea secretului confecționării oglinzilor fiind pedepsită cu moartea. Producția de oglinzi a rămas monopolul statului venețian, până la mijlocul secolului al XVII-lea.
Oglinzile de sticlă argintată au începuturile acum aproximativ 200 de ani. Procesul chimic de acoperire a sticlei cu argint metalic a fost descoperit în secolul al XIX-lea.
Oglinda obţinută din sticlă acoperita cu nitrat de argint – un strat subțire de argint este pus pe sticlă printr-un proces de reducere chimică a azotatului de argint (acesta inlocuind aliajul toxic de cositor si mercur) – este creația chimistului german Justus Freiherr von Liebig (în 1835). Germanul a dezvoltat o metodă care i-a permis să lipească o peliculă subţire de argint metalic pe o bucată de sticlă.
Metoda prin care oglinzile se fabricau prin depunere în vid de vapori fizici sau chimici, obținandu-se oglinzi cu 80% capacitate de reflectare a luminii, a devenit în scurt timp uzuală.
Inventarea acestui proces a permis producerea oglinzilor la o scară mult mai mare și așa se face că pentru prima dată în istoria omenirii, oamenii obișnuiti își puteau permite să cumpere oglinzi!
Astăzi metoda modernă pentru realizarea oglinzilor este una foarte simplă – sunt create prin aplicarea unui strat reflexiv unei foi de sticlă. Sticla este o componentă importantă datorită transparenței sale, ușurinței de fabricare, rigidității, durității și capacității de a lua un finisaj neted. Cu toate acestea, nu este foarte bună pentru reflecție. Din acest motiv e acoperită cu diferite metale. Cel mai des, oglinzile moderne sunt acoperite cu argint sau aluminiu non-toxic.
In prezent, oglinzile sunt fabricate din plăci de sticlă – prin depunere în vid de vapori fizici sau chimici – PVD (Physical Vapor Deposition) sau CVD (Chemical Vapor Deposition) -, pe suprafața cărora se fixează un strat subțire de argint sau aluminiu, cu ajutorul electrolizei. Stratul metalic se acoperă ulterior cu vopsea protectivă. Această variantă modernă este mai puțin costisitoare, dar prezintă o capacitate reflectorizantă inferioară a produsului final (80% capacitate de reflectare a luminii), în comparație cu rafinatele oglinzi venețiene cu suport de cristal.
Oglinzile se utilizează foarte mult în tehnologie, aproape în toate domeniile ultramoderne cum ar fi telescoapele, laserele, antenele parabolice, care sunt, de fapt, niște uriașe oglinzi care captează undele emise de sateliți, radarele, aparatele de fotografiat, aparatură medicală ș.a. În oricare dintre aceste situații, un paradox este mereu valabil: imaginea reflectată într-o oglindă este răsturnată de la stânga la dreapta și invers, niciodată de sus în jos!
Sunt concepute pentru lumina vizibilă, însă în instrumentele optice acestea detectează alte lungimi de undă ale radiației electromagnetice.
Oglinzile au fost/sunt folosite și pentru nevoi militare, alte nevoi tehnice speciale.
Se presupune că între 215-212 a.Chr., grecul Arhimede, un mare învățat al antichității, s-a folosit de oglinzi concave, pentru a focaliza razele de soare ¬(căldura acestora – focul grecesc sau focul bizantin), dând foc, în felul acesta, velelor/navelor romane care atacau Siracuza, orașul-cetate în care locuia (alte surse consideră că acest lucru s-ar fi folosit doar ca să îi dezorienteze pe atacatori cu ajutorul luminii soarelui), obținându-se o victorie fara precedent.
Focul grecesc rămâne un secret dus în mormânt…
Farul din Alexandria, cu o înălțime de 115 -135 m, a fost construit în perioada elenistică a Egiptului,în secolul al III-lea a.Chr. în Egipt pe insula Pharos de lângă orașul antic Alexandria. La început farul a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari.
Farul a fost construit după concepția architectului Sostratus, (Σώστρατος Κνίδιος).
Celebrul far din Alexandria [1] folosea oglinzi uriașe ca să indice drumul spre port. Se spunea că lumina acestuia se vedea și de la 50 de km depărtare.
În 956 un cutremur a zguduit farul, dar nu a făcut mari stricăciuni. Apoi în 1303 și 1323 două mari cutremure au distrus farul.
De obicei, oglinzile sunt folosite pentru întreținerea personală, decorare și arhitectură.
De-a lungul istoriei oamenii au folosit oglinzile atât ca obiecte de uz casnic, cât și ca obiecte de décor. Pe lângă înfrumusețarea casei, au fosy folosite folosite și pentru a lumina camerele prin reflectarea luminii, dar și pentru a crea impresia unei camere mai spațioase.
De la sfârșitul secolului al XVII-lea, oglinzile și ramele lor au jucat un rol foarte important în decorarea caselor. Primele rame erau în general realizate din fildeș, argint, abanos sau carapace de broască țestoasă. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea ramele au fost decorate cu motive florale sau ornamente clasice.
Oglinzile cu suprafețele lor fără cusur, au cucerit interesul arhitecților, impunându-se ca element cu un efect deosebit în realizarea unor edificii impresionante sau ca obiecte de design interior pentru ambiente de o eleganță deosebită.
Moda clădirilor cu aspect oglindit s-a extins rapid pe mai toate meridianele lumii, generând proiecte arhitectonice din cele mai surprinzătoare – puncte de atracție turistică cu efect garantat, cum ar fi de pildă clădirea de birouri Atelier Vens Vanbelle din Horebeke (Belgia) sau cladirea M+ Museum din West Kowloon (Hong Kong).
Denumirea acestui obiect în diferite limbi amplifică ideea de cercetare, mister, reflecție: speculum în latină (de unde provine speculația; initial, semnificatia cuvantului era ,,a observa cerul si miscarea stelelor cu ajutorul unei oglinzi”; in prezent, are sensul de „studiu, opinie teoretica asupra unei probleme”.), mirror în engleză și miroir în franceză (derivate de la o rădăcină verbală care înseamnă „a se mira”), oglinda având rolul de cercetare, cunoaștere și autocunoaștere.