Termenul de „oglindă” își are originea prin derivare regresivă din verbul a oglindi (care provine din slavă veche – oglendati, cf. poloneză oglądać).
Privitul în oglindă este un gest atât de obișnuit încât, probabil, nimeni nu își mai pune problema cum ar fi dacă nu l-am mai face. Ne privim în oglindă ca să vedem cum (mai)suntem, zâmbim, ne încruntăm, aranjăm un detaliu, ne declarăm multumiți sau nemultumiți. Apelăm la oglindă din necesitate sau din cochetărie, zăbovim în fața ei sau aruncăm priviri fugare, ne facem o idee despre cum arătam în fața celorlalți sau căutam un adevăr despre noi, fie el și aparent, dar, evident, nu ne întrebăm, în acel moment, nici altă dată, cum este posibilă reflectarea imaginii, cine a inventat o asemenea minunăție.
Pe cât de fascinantă și interesantă este istoria oglinzii, pe atât de complicată este simbolistica pe care o reprezintă. Tradiția, mitologia si filosofia i-au atribuit o mulțime de semnificații de-a lungul timpului. Prin intermediul acestor conotații se explică cuvântul speculație (care provine din latinescul ,,speculum” care înseamnă oglindă).
Psihanalistul Jacques Lacan, în analiza vârstelor omului, definește „stadiul oglinzii” ca fiind momentul în care copilul devine conștient că se vede pe sine în oglindă, se recunoaște, ceea ce se întâmplă între vârsta de un an și jumatate – doi ani. Este un fel de cunoaștere de sine, și nu o recunoaștere, înainte de această vârstă, copilul neavând conștiința propriului chip. Este un moment pe care memoria noastră nu-l pastrează (nu cred că își amintește cineva când s-a privit prima dată în oglindă), dar al cărui impact, la vremea respectivă, trebuie să fi fost foarte puternic. Ceva similar s-a întâmplat, putem bănui, și când omul preistoric și-a zărit chipul în oglinda unei ape sau reflectat pe o suprafață lucioasă – a început să caute adevărul despre sine.
Pe lângă aceste roluri, oglinda este instrumentul care i-a creat omului cele mai mari deziluzii, temeri, angoase. În oglindă omul își caută mereu chipul adevărat, constatând mereu deosebiri între „sinele” său și imaginea din oglindă: tainică, mută, inversată.
Oglinda redă copia fidelă a obiectului oglindit. mișcarea obiectului e sincronă copiei, reflectarea este inversată, oglinda este impenetrabilă, imaginea e impalpabilă, oglinda reflectă și obiecte ce nu intră în raza noastră vizuală (în basme eroii văd în oglindă lucruri petrecute la mare distanță), oglinda poate deforma imaginea (saloanele oglinzilor strâmbe). În cultura populară, oglinda este simbolul unei „alte realități”, devenind hotarul dintre lumea de aici și lumea de dincolo.
Oglinda și proprietățile sale reflectorizante au fascinat de-a lungul timpului numeroși artiști – poeți, scriitori, pictori, arhitecti, stiliști sau realizatori de filme destinate micului și marelui ecran – transformandu-se într-o veritabilă muză de inspirație pentru creații care au cucerit fără drept de apel, publicul larg.
Poate că unul din cele mai relevante exemple în acest context îl constituie tocmai creația unui mare poet român – Lucian Blaga – care într-una din poeziile sale, introduce o spectaculoasă metaforă pentru a înfățișa oglinda apei: „Sapă, frate, sapă, sapă,/ până când vei da de apă(…)/ Să se curme-n piept cuvântul,/ când s-arată ca pământul/ stele și-nlăuntru are -/ nu numai deasupra-n zare…”
Tot fantezia și creativitatea artiștilor a transformat oglinda într-un soi de portal, prin care se pătrunde într-o lume magică, așa cum ne este dezvăluită ea de „Alice in Țara Minunilor” –celebra istorisire a lui Lewis Carroll, unde „Țara din Oglindă” apare ca un tărâm în care lucrurile se plasează invers decât în realitate.
Nu puține sunt creațiile hollywoodiene destinate micului și marelui ecran, care utilizează drept pivot central al intrigii lor, oglinzi cu puteri magice, mai mult sau mai puțin benefice pentru protagoniști.
Celebrul horror „Mirrors”, realizat în 2008 sub bagheta magică a regizorului Alexandre Aja, a fost produs aproape în totalitate în România, grație suportului oferit de Universitatea din București, care a pus la dispoziția realizatorilor o aripă a edificiului, rămasă nerenovată după evenimentele evenimentelor din 1989. Oglinzile din „Mirrors” sunt sedii ale unor entități malefice, care răspandesc moartea în rândurile ființelor umane din vecinătatea lor.
Fascinante, fără să fie însă înfricoșătoare, sunt și creațiile unor pictori faimoți, care nu au ezitat să utilizeze oglinda pentru a-și realiza autoportretul, portretul unor modele cu imaginea reflectată sau anumite tablouri din categoria „natură moartă”.
În 1524 de pildă, Parmigianino realiza o splendidă operă-miniatura în ulei pe placa convexă, intitulată „Autoportet într-o oglindă convexă”, care surprinde și azi prin perspectiva oarecum bizară în care sunt înfățișate dimensiunile mâinii în raport cu cele ale feței, din pricina reproducerii imaginii reflectate de o oglindă convexă (straniul tablou este expus în cadrul Kunsthistorisches Museum din Viena).
Distorsiunea optică rezultată în urma reflectării lumini în oglinzi, constituie un element utilizat frecvent în arta fotografică, în industria electronică și în cea a producerii anumitor aparate destinate sectorului medical și nu numai.
Simbolul oglinzii a fost des utilizat în pictură, începând cu perioada Renașterii (apare însă și în antichitate, în frescele din Pompei), culminând cu barocul, reluat apoi în arta modernă (impresionism, cubism).
Cea mai cunoscută temă este „Venus în fața oglinzii”[2].
Se presupune că vestita statuie „Venus din Milo” avea în mâini atributele frumuseții: un pieptene (sau un voal) și o oglindă.
De ce au ales artiștii să o reprezinte pe zeița dragostei și a frumuseții (Afrodita = Venus) în fața oglinzii?
Primul răspuns care ne vine în minte e mândria și vanitatea, oglinda permițându-i lui Venus să își admire și să își confirme frumusețea.
Dar se pare că oglinda ascunde și alte semnificații mai profunde.
Simbolul lui Venus este un cerc cu o cruce dedesubt, identic cu cel al feminității, care amintește ca formă de o oglindă. În alchimie, Venus e simbolizată de cupru. Se creează astfel o legătură între cupru, feminitate și oglindă, în antichitate oglinda fiind făurită din cupru sau bronz bine șlefuit.
Oglinda ar putea avea legătură cu ascunderea sau revelarea secretelor, cât și cu lumina. Planeta Venus e considerată aducătoare de lumină, guvernată de doi zei: Eosphoros (aducător de asfințit) și Phosphoros (aducător de lumină).
Oglinda simbolizează și adevărul, căci de cele mai multe ori oglindește fața și ochii, aceștia din urmă fiind „fereastra sufletului” sau „oglinda sufletului”.
„Efectul Venus” este un fenomen în psihologia percepției, numit după tabloul lui Diego Velázquez „Venus Fermecată”. Cei care observă tabloul pot să o observe pe Venus admirându-și propria reflexie în oglindă. Totuși, cum observatorul vede fața ei în oglindă, Venus l-ar vedea pe acesta în loc să se vadă pe ea. Acest truc psihologic este folosit în cinematografie, când un actor este arătat uitându-se aparent într-o oglindă, cu camera afară din raza de observație.
De fapt, actorul se va uita la camera și se va preface doar că se oglindește
NOTE:
1.Una dintre cele 7 minuni ale lumii antice – numit așa deAntipater din Sidon. În anul 290 a.Chr. regele Egiptului Ptolemeu I Soter a început construcția farului, care a fost terminată după moartea lui, de către fiul său, Ptolemeu al II-lea Philadelphus. În 1480 mamelucul Qaitbay a construit o fortăreață pe locul farului, folosind structurile și pietrele rămase.
În 1994 aproape de orașul Alexandria niște scafandri au găsit în mare ruinele farului.
- Afrodita (în greacă veche Ἀφροδίτη) este în mitologia greacă zeița frumuseții și a iubirii. În mitologia romană îi corespunde zeița Venus (în lumea romană, trăsăturile Afroditei sînt transferate în figura corespunzătoare a Venerei -Venus). Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidos, Delos, Rhodos, Lesbos, Athena, Sparta, Theba, Mantineea Sicyon ș.a. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru (potrivit legendei, s-a născut în Cipru. „Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic al insulei, pe locul unde – potrivit mitologiei grecești – a căzut în apa mării înspumate organul genital al zeului Uranus, amputat de fiul său, Cronos. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeița dragostei Afrodita/Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artiști renumiți) și Cythera.
La Corint şi pe muntele Eryx din Sicilia, zeiţa este venerată conform ritualului oriental al prostituţiei sacre practicate de hierodule.
Zeiţa este şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie artistică. Praxitele realizează în 380 BC pentru templul din Cnidos primul nud statuar grecesc. Opera este atât de faimoasă în antichitatea clasică, încât toţi contemporanii săi o imită.
Afrodita este prin excelenţă prototipul voluptăţii şi seducţiei, totul fiind la ea încărcat de simbolism erotic: pielea albă, părul blond căzând pe umeri, ochii strălucitori, formele generoase. Sub paşii săi se nasc flori şi porumbeii îi alcătuiesc cortegiul. Poartă în jurul taliei o centură brodată care provoacă atracţii de necontrolat. Forţă primordială a naturii, ea este stăpâna relaţiilor amoroase. Puterea sa ambiguă favorizează însă atât mariajul, cât şi adulterul.
