Cel care avea planuri pentru mâine, a murit astăzi.
Și este că cu toții avem o ultimă călătorie, una care sosește fără avertisment, fără să ne aștepte, fără să avem opțiunea de a decide, fără să o putem accepta sau refuza.
Uneori, pur și simplu nu ne putem lua la revedere.
Nu există un rămas bun,
Nici o ultimă îmbrățișare.
Nu există un ultim te iubesc.
Nici măcar un iartă-mă.
Plecăm…
Ne ducem…
Suntem praf…
Suntem vânt.
Și rămâne tăcerea,
Durerea celor dragi nouă.
Amintirea unei vieți, de multe ori, netrăită.
Vise neterminate,
Planuri…
Călătorii nefăcute.
Pentru a trăi planificat…
Dar nu acționând.
În timp ce trăim copleșiți, îngrijorați și stresați.
Uităm de cei “vii”!
Suntem în viață, dar nu trăim.
De multe ori, doar supraviețuim.
“Sperând la o zi în plus sau o zi mai puțin.”
Până când apare ea.
Îmbrăcată cu o tunică lungă neagră…
Tăcută, dar hotărâtă să-și facă treaba.
Este ca un răpitor ce lasă o urmă de durere amară amestecată cu gol și lacrimi.
Și cei care rămân nu pot face altceva, mai mult, decât să accepte.
Pot să-mi observ viața, să văd un ecou îndepărtat, care se stinge.
Fără bilet întoarcere, doar dus.
Las atâtea lucruri în urmă pe care nu le-am făcut.
Cât timp am pierdut amânând lucrurile pe care vrem să le facem, așteptând momentul potrivit?.
Pentru muncă sau obligațiile care nu se termină niciodată.
Dar… dar…
Care este momentul cel mai bun?
Mă întreb…
Și descopăr că acesta este cel mai bun moment, singurul care există, să trăiești prezentul și să nu mai amâni lucruri, planurile…
Viața!
Pentru că cel mai bun moment este acum.
Mâine nu mai vine… poate.